Determination (Wishes#2)

    EN:

    The beep was getting more and more annoying and the dream unclear. Soon, Seline wasn’t able to recall any details, lost somewhere in that confused state between dream and consciousness. Not asleep, not awake; not able to turn off the alarm, but neither to keep dreaming.

    Another minute goes before she finds the dismiss button. What was she dreaming? It was something pleasant, that was the feeling it left her anyway. She could feel it somehow. She never wanted to get back to a bad one.

    Last night was very productive, after two cups of coffee and a conversation with her best friend she had reached the decision that is was time to get out of the comfort zone again. To throw herself at something new. Find opportunities. Especially since someone else was relying on her too.

    Her phone started ringing.

   “Mom.” she thought, undecided whether to answer or not. “Still, maybe something happened to Irene…” Without giving herself time to change her mind, she presses the button and holds up the phone.

    “Yes?” she tries to say in the most natural and least hateful way possible.

    “It was about time! If I don’t call you, you don’t bother yourself to do it! You couldn’t care less about us, right? You’ve moved to the city now, it’s over…”

    “Is this what you wanted to say?” Seline can already feel her blood starting to boil.

    “Yea! No, not this… I mean, this too. I was checkin’ if you’re thinking about contributing here or disappearing like your father… you know rent’s up this week, yea?”

    “Yes, mom, I am aware of those things, unlike you..”

    “Unlike me!” she mocks her daughter. “You’d better find work instead of being the smartass around here, cause I didn’t throw all that money on you to keep you in school for this!”

    Seline realizes she has been gripping the bed sheets so hard in her fist, she can’t feel it anymore. She slowly releases her grasp.

    “You still there? Useless kid! Look who I threw money on!”

    “Don’t ever, never, call me useless, got it?” she groans through her teeth, pausing after each word. “I’ll send it to you by the end of the week.” She takes a break, then calmly adds:

    “For Irene, not for you!” She hangs up. “For Irene…”

    Then she gets out of her bed and starts dressing up.

    RO:

    Bipăitul devine din ce în ce mai enervant iar visul din ce în ce mai neclar. Curând, Seline nu își mai poate aminti nici un detaliu, aflându-se în acea stare confuză dintre vis și conștiență. Nici adormită, nici trează; nici capabilă să oprească alarma, dar nici să viseze în continuare.

    Încă vreun minut se scurge până când nimerește butonul de dismiss. Despre ce visa? Era ceva plăcut, asta era impresia pe care i-o lăsase oricum. Simțea cumva asta. Niciodată nu voia să se întoarcă într-unul nasol.

    Noaptea trecută fusese una extrem de productivă; după două căni de cafea și o conversație cu cea mai bună prietenă ajunsese la concluzia că este timpul să iasă iar din zona de comfort. Să se arunce spre ceva nou. Și să găsească oportunități. Mai ales că mai depindea și altcineva de ea.

    Telefonul ei începu să sune.

    “Mama” gândi ea, nehotărâtă dacă să răspundă sau nu. “Totuși, poate s-a întâmplat ceva cu Irene…” Fără să își lase timp să se răzgândească, apasă butonul și duce telefonul la ureche.

    “Da?” încearcă să o spună pe un ton cât mai natural și lipsit de scârbă.

    “Era și timpul…! Că dacă nu te sun eu, nici că te obosești. Te doare în fund de noi, nu? Ai plecat la oraș acum, gata…”

    “Asta voiai să îmi spui?” Seline simte deja cum i se înfierbântă sângele în vene.

    “Da! Nu, nu asta… adică și asta. Voiam să văd dacă ai de gând să contribui și tu cu ceva sau ai dispărut ca tac-tu… avem de plătit chiria săptămâna asta, știi da?”

    “Da, mamă, spre deosebire de tine știu…”

    “Spre deosebire!” o îngână mama ei. “Mai bine ți-ai găsi de lucru în loc să faci atât pe deșteapta, că nu pentru asta te-am ținut în școală atâția ani!”

    Seline realiză că strângea cearșaful în pumn atât de tare, că nu și-l mai simțea. Dădu drumul strânsorii.

    “Mai ești mă? Copil bun de nimic! Pe cine am dat eu atâția bani!”

    “Să nu îmi spui, niciodată, că nu sunt bună de nimic, ai înțeles?” spuse ea printre dinți, punând accent pe fiecare cuvânt. “O să ți-i trimit până la sfârșitul săptămânii.”Ia o pauză, apoi adaugă, calmă:

    “Pentru Irene, nu pentru tine!” Închide apelul. “Pentru Irene…”

    Se dădu jos din pat și începu să se îmbrace.

Photo by me

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s