Mist

    EN:

    In the highway’s street lights, the fog looks orange. The only things visible are the traffic markings for about fifty meters ahead, and the street lights the car is rushing by with the terrifying speed of 70km/hour. Melanie is watching the road ahead, through the windshield, from the backseat, hypnotized by the dark haze. It’s 3 a.m. and the highway is empty.

    In the front seats, her mom and brother are quiet. Only she curses the weather from time to time or brakes suddenly.

    “Well… I might as well try to sleep. I won’t miss out on anything…”, thinks Melanie. She takes off her boots and lays on the back seat, pulling up her feet. It’s cold and she forgot to take a blanket, so talking about comfort is pointless. Occasionally, at a sudden brake, she almost slips off, to the front of the car. Still, she closes her eyes.

    “Mom, you’re past 80… now you say you’re scared, with the fog and all, now you’re speeding. I wanna see dad too, but I wanna get there in one piece. Slow down.”

    “My brother, the voice of reason” thinks Melanie.

    Their mom turns on the music. Classical. A melody with a slightly sinister mood fills up the car. “At least it goes with the view outside…”

    She lays there and tries to keep her eyes closed, but the street lights they pass by regularly send an annoying orange light through her eyelids. Soon enough, the violin becomes just as present and impossible to ignore. “Ughh.. did I really believe I’d catch a couple hours of sleep?”

    Numbness engulfs everything: the car, the view, the three of them. Even to the music, they become accustomed. Melanie feels her arms and legs going soft and slips off to unconsciousness.

    A high note sends a spike through her heart and opens up her eyes. “What a scary music…” She covers her ears with her hands. Something can still be heard. It’s an unbearable noise, but where does it come from? Melanie feels a pain starting in her ears and across her skull, like her eardrums are vibrating so hard they could explode. It’s like she can feel a warm fluid leaking inside them too; meanwhile, discomfort, vibrations in her entire body. She gets up and, resting on her elbows, looks at her brother. He is terrified, looking at their mother and shouting at her, trying to get her attention, pulling her arm. In the mirror, Melanie catches a glimpse of her face, eyes wide open and fixed, unmoved, pinned on something, somewhere directly ahead. But ahead, there is nothing, except mist.

    The mist and the road, which could be seen over a short distance, slowly turning left. But the car’s course wasn’t changing. Like hypnotized, their mother wasn’t reacting. The car was in between the lanes and the emergency lane now, and going slowly towards the right. Melanie realizes what is about to happen and searches for the seat belt. There is no time. Immediately, she feels herself propelled to one side, almost crashing into the window, behind her brother’s seat. The music was continuing to scream, or so it seemed in her ears, because the song had actually reached, ironically, its calm, before the end. Melanie feels how her body isn’t listening to her and no matter how much force she is putting in her arms to protect herself, she can’t. Everything was spinning around, and she realized the car was rolling, but didn’t get to think any more, because the roof was menacingly closing in on her head (or maybe it was the other way around) and she felt a strong hit in the top of her head and the warm blood, trickling over everything, her face, her neck, in the car.

    Everything was getting blurry, she couldn’t say for sure how far from the highway the car had rolled, why, or at least the condition of her brother and mother. The fog outside was getting inside her head too and her sight was slowly going dark. She did catch slight movement in his direction, meaning he could be conscious. But she was moving too, right? She reached for him, to ask him if he’s alright, to assure him everything is going to be ok. But again, her hand wasn’t listening. Everything was going from orange, to black.

    RO:

    În lumina stâlpilor de pe autostradă, ceața pare portocalie. Nu se văd decât marcajele de pe jos pe o distanță de cincizeci de metri, și stâlpii pe lângă care mașina gonește cu niște copleșitori 70km/oră. Melanie privește drept în față, prin parbriz, de pe bancheta din spate, hipnotizată de pâcla întunecată. E 3 dimineața și autostrada e pustie.

    În față, mama și fratele ei sunt tăcuți. Doar ea mai blesteamă din când în când ceața și pune câte o frână bruscă.

    “Well… pot foarte bine să încerc să dorm. N-o să pierd nimic interesant…”, gândește Melanie.Își scoate bocancii și se întinde pe banchetă, ridicându-și și picioarele. E frig și a uitat să își ia o pătură, deci nu prea se pune problema de comfort. Ocazional, la o frână mai neașteptată, mai și alunecă ușor spre fața mașinii. Închide totuși ochii.

    “Mamă, ai trecut de 80… ba îți e frică pe ceață, ba mergi prea repede. Și eu vreau să-l văd pe tata, da’ vreau să ajung întreg. Mergi mai încet.”

    “Frate-miu, vocea rațiunii”, gândește Melanie.

    Mama pornește muzica. Clasică. O melodie cu mood ușor sinistru umple mașina. “Măcar merge perfect cu peisajul de afară…”.

    Stă întinsă în continuare și încearcă să țină ochii închiși, însă stâlpii de iluminat de pe marginea autostrăzii pe lângă care trec în fugă îi aruncă la intervale regulate o lumină portocalie, enervantă, prin pleoape. Curând, vioara devine la fel de prezentă și imposibil de ignorat. “Îhh… chiar credeam că pot să prind câteva ore de somn?”

    Amorțeala cuprinde tot: mașina, peisajul, pe ei trei. Până și cu muzica devin obișnuiți. Melanie simte cum brațele și picioarele i se înmoaie și curând alunecă spre inconștiență.

    Un tril înalt îi trimite un junghi prin inimă și îi deschide ochii brusc. “Înfricoșătoare muzică…” Își acoperă urechile cu mâinile. Încă se aude ceva. E un zgomot insuportabil, dar de unde vine? Melanie simte cum o durere pornind din urechi îi străfulgeră craniul, parcă îi vibrează atât de tare timpanele că stau să plesnească. Pare că simte și un fluid cald scurgându-se în interiorul lor; în tot acest timp, discomfort, vibrații în tot corpul. Se ridică în coate și, cu mâinile încă pe cap, se uită la fratele ei. E îngrozit și se uită spre mama lor, strigând-o pe nume și încercând să îi atragă atenția, trăgând-o de braț. În oglindă, Melanie văzu fața mamei, ochii larg deschiși și ficși, nemișcați, țintuiți pe ceva, undeva drept în față. În față nu era nimic, doar ceață.

    Ceața și drumul, care se putea vedea pe o scurtă distanță, cum șerpuiește spre stânga. Mașina însă nu își schimba direcția. Ca hipnotizată, mama lor nu reacționa. Mașina era acum pe linia dintre benzi și banda de urgențe, și ușor, ușor, spre dreapta. Melanie realiză ce urmează să se întâmple și căută imediat centura de siguranță. Nu avu însă timp. În secunda următoare, simți cum este aruncată într-o parte, aproape izbită de geam, în spatele fratelui ei. Muzica continua să țipe, sau cel puțin așa părea în urechile ei, căci de fapt melodia atinsese, în mod ironic, calmul, fiind pe sfârșite. Melanie simți cum corpul nu o ascultă și oricâtă forță ar încerca să pună în brațe ca să se protejeze, nu reuși. Totul se învârtea în jur, iar ea își dădu seama că mașina se rostogolește, însă nu apucă să gândească mai mult, pentru că plafonul se apropia amenințător de capul ei (sau poate era invers) și simți o lovitură în creștet și sângele cald, prelingându-se peste tot, pe față, pe gât, prin mașină.

    Totul devenea neclar, nu putea spune cu certitudine câte rotiri a mai făcut mașina, cât de departe de autostradă s-a dus, din ce cauză, sau macar în ce stare se aflau mama și fratele ei. Ceața de afară pătrunsese și în capul ei și îi întuneca privirea ușor, ușor. Mai apucă să înregistreze o ușoară mișcare în direcția lui, ceea ce trebuia să însemne că era conștient. Dar de fapt, și ea mișca încă, nu? Întinse mâna spre el, să îl întrebe dacă e bine, să îl asigure că vor scăpa. Dar iar, mâna nu o asculta. Totul devenea din portocaliu, negru.

Featured Photo: me

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s