A two-hour crush

    RO:

    Un pas, și încă unul. Totul în jur e neclar, băncile, magazinele, fețele oamenilor, doar o mare de pete de culori care rămân în urmă. Elise aleargă, aruncând câte o privire la ceas atunci când e sigură că terenul din fața ei e drept și nu s-ar împiedica. 16:58. Încă două minute, iar ea este în fața gării acum, târându-și bagajul după ea. Trebuie să fie adrenalina de vină, pentru că în nici un caz nu și-ar fi imaginat că e capabilă de un astfel de sprint, târând cel puțin zece kilograme după ea.

    S-ar opri aici și acum, știind în sinea ei că e imposibil să ajungă la timp, însă i-a promis Emmei că vor merge împreună înapoi, iar ea o așteaptă deja pe tren.

    “Hai, încă un sprint”, își spune urcând în fugă treptele și alergând spre ușa de sticlă. Un nene cu pălărie o deschide atunci, noroc, altfel probabil ar fi intrat direct în ea și atât ar fi fost cu sprintul. Abia apucă totuși să se dea din calea ei pentru a nu fi îmbrâncit, trăgându-și și soția, în palton maroniu. Încă câteva persoane o urmăresc cu amuzament și cu aerul că ar ști ceva ce ea nu știe, în timp ce devine tot mai greu să se apropie de peron din cauza valului de oameni care vin spre intrarea în gară. Se aude șuieratul care anunță încă o dată plecarea. Trenul e în mișcare.

    Elise se uită în urma lui, resemnată și totuși ușurată. Măcar nu mai trebuie să alerge. Se întoarce în gară, unde e cât de cât cald și se așează cuminte la coadă, să își schimbe biletul.

    “Pe ăsta nu-l mai pierd!” își spune ea, ieșind din cafenea. Au trecut aproape două ore. Bine, o oră și jumătate, dar cine ține cont? “Vagonul patru, vagonul patru…” Elise pășește în tren, ridicându-și și bagajul, și se apropie de locul ei. Doi tipi se află deja pe locurile alăturate. Le zâmbește politicos, deși cel puțin unul nu observă, își așează valiza și geanta, nu înainte să își scoată o carte, și se așează și ea.

    Cum pe tren curiozitatea te împinge mai mereu la a-ți studia vecinii înainte de a te concentra pe ce ai de lucru, Elise îi analizează trăsăturile celui aflat pe locul de la fereastră, față în față cu cel care stă lângă ea. Păr șaten deschis, ușor spre blond, tunsoarea însă ar putea fi îmbunătățită. Niciodată nu a putut înțelege gusturile unora în ce privește moda asta. În orice caz, trecând peste, ochii sunt un plus. Nu sunt căprui, ci ușor verzui. Orice e mai bine decât căprui! Însă nu asta este cea mai interesantă trăsătură a lui, ci buzele. Buzele și barba, deschisă la culoare și ea. Barba? Lui Elise nici măcar nu îi plac tipii cu barbă. Ce e așa special la asta? Dintr-o dată, el își îndreaptă privirea dinspre amicul lui, ușor spre stânga, spre Elise. Luată prin surprindere de privirea pătrunzătoare, și-o retrage pe a ei, brusc, ca în liceu, atunci când te uiți la crush-ul tău pe furiș și ești prins.

    Trec câteva minute, sau probabil câteva zeci de secunde care par minute, și Elise se concentrează pe un punct fix de-a lungul culoarului dintre scaune. Ce e special la el? De cine îi amintește? Când își dă seama, expresia i se luminează. “Asta e!” Personajul principal din serialul pe care i l-a arătat Emma acum o săptămână, Vikings, și pe care, nu mai trebuie adăugat, l-a tot admirat și răs-admirat de atunci. E ceva fascinant la el, ceva mai mult decât înfățișarea atât de…

    Elise își scutură ușor capul, să alunge amorțeala și starea de visare. “Asta e!… Arată ca Ragnar”. Se preface că se uită la scaunul gol din fața ei, și ușor, ușor, spre stânga, parcă pentru a își confirma observația. Iată-l, blond, statură impunătoare, brațe puternice, ochii verzi ațintiți spre… ea! Încercând să rămână calmă, îi zâmbește ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit, în timp ce în mintea ei are loc o adevarată dezbatere. O căldură ciudată îi învăluie corpul și un val de flatare și importanță mintea, până când își dă seama că e posibil să fi făcut câteva grimase interesante cât timp se uita în gol… Obrajii îi sunt calzi și, cel mai probabil, roșii, și Elise se gândește cum asta nu dă bine pe pielea ei albă, ca porțelanul. În orice caz, rezultatul e o nevoie acută de a se cufunda prin scaun, în pământ.

    Un tip subțirel, cam de înălțimea ei, brunet și cu siguranță cu cațiva ani mai mic, se așează pe locul din fața ei, își pune căștile din care se aude la maxim melodia lui The Weeknd, “Starboy”, și închide ochii. Rămâne așa multă vreme. Măcar el nu va observa nimic, și poate fi o distragere, cel puțin temporar.

    Decide să încerce măcar să pară concentrată pe carte, cu toate că e nevoie de toată concentrarea pentru a-și menține privirea pe paginile pline acum de musculițe fără sens, și simte că ochii îi vor fugi înapoi spre vecinul de tren mai degrabă mai curând decat mai târziu. Parcă nici tunsoarea nu mai e așa de rea, lui chiar îi vine bine. Începe să vorbească cu amicul lui despre banalități. Cum mai merge facultatea, munca, ce, cum fac și cât câștigă. Elise, fără să vrea de această dată, prinde exact momentul când cel de lângă ea, blonduț și el (ce e cu blonzii?) îl întreabă pe Ragnar “Tu la ce secție erai?”, cât și răspunsul lui. Deci nu sunt chiar așa apropiați. Ciudat, păreau.

    Pentru a nu părea că trage cu urechea, Elise se uită în telefon. Pe lângă aspect, mai și vorbește ca el, calm, cu un zâmbet viclean în colțurile gurii. Își coboară privirea repede, înainte să fie iar prinsă, pune telefonul deoparte și își scoate din geantă căștile. “Măcar așa nu vor crede că-i ascult.”

    Nu o singură dată, prefăcându-se că admiră luminile de cealaltă parte a geamului, Elise își îngăduie să mute ușor privirea spre reflecția lui în geam, pentru a observa că este la rândul ei privită deja, sau că el, parcă simțindu-i privirea, și-o mută de pe lumini pe reflecția ei.  Dacă s-a prins că este urmărit, cel puțin nu îi dă de înțeles amicului lui. Ba chiar intră în joc. Poate că asta este până la urmă. Un joc inocent. Un crush de două ore, până când trenul va opri în gară.

    Câteva priviri furișate mai târziu, mai mult de o oră a trecut, aproape pe nesimțite. Dar de ce când este singură și plictisită, abia ajunge la destinație, de parcă trenul s-ar tîrî, special pentru a-i face în ciudă?

    Dar câmpul lasă loc blocurilor de apartamente, și mai apoi gării, iar trenul decelerează. Se oprește, și odată cu el, și respirația ei. După ce majoritatea călătorilor au trecut deja prin dreptul lor, Elise se ridică și își înfășoară eșarfa verde smalard în jurul gâtului. Ragnar se ridică, pregătindu-și bagajul de coborâre. Este foarte înalt, exact cum își imaginase. Din ușa vagonului, aruncă o ultimă privire rapidă străinului care a fost obiectul interesului ei pe timpul călătoriei. O urmă de regret și dor o încearcă imediat ce pășește pe peron și aerul rece îi atinge fața, trezind-o din vis.

    EN:

    A step, and then another. Everything around is blurry, the benches, the shops, people’s faces, just a mass of unclear colored shapes left behind. Elise is running, carefully checking her watch only when she’s sure of the terrain in front of her and her next step. 16:58. Two more minutes, and she’s in front of the train station now, dragging her luggage behind. It must be the adrenaline, because there’s no way she would’ve imagined she was capable of such a sprint, with over ten kilograms dragging after her.

    She would stop here and now, knowing it’s impossible to make it, but she’s promised Emma they’ll go back together, and she’s already waiting for her on the train.

    “Come on, just another sprint”, she tells herself while running up the stairs and towards the glass door. An old man wearing a hat opens it just then, fortunately, otherwise she would’ve probably bumped directly into it and that would be the end of the sprint. He barely gets out of her way to not be pushed to the ground, pulling his wife, dressed in a brown coat. Several people watch her, slightly amused, seeming to know something she doesn’t, while it gets harder and harder to move against the wave of people coming towards the entrance. A second whistle announces the departure. The train is moving.

    Elise watches it drive away, resigned and yet relieved. At least she doesn’t have to run anymore. She makes her way back inside, calmly taking her place in the line, to change her ticket.

    “I’m not missing this one, too!” she thinks, as she exits the cafe. Almost two hours have passed. Okay, one and a half, but who counts, right? “Wagon number four… wagon number four…”. Elise steps inside the train, lifting her suitcase, and walks towards her seat. Two guys already sit on the seats next to hers. She smiles at them politely, but at least one of them doesn’t notice, places her suitcase and handbag, not without getting a book out of it, and takes her seat.

    Since on the train, curiosity always pushes you into studying your neighbors before doing whatever you’re about to, Elise starts analyzing the features of the guy sitting near the window, across from the one sitting to her left. Light brown hair, almost blonde really, haircut could be better. She could never understand some guys’ taste regarding this trend. Anyway, moving on, the eyes are definitely a plus. Not brown, more like green. Anything is better than brown! Yet this is not his most interesting feature, but the lips. The lips and the beard, also light colored. The beard? Elise doesn’t even like guys with facial hair. What’s so special about this? Suddenly, he moves his eyes away from his friend, to his left, to Elise. Taken by surprise by the piercing gaze, she moves hers away, very fast, just like in high school, when you are staring your crush down and get caught.

    Several minutes pass, or probably just a few dozen seconds that feel like minutes, and Elise is concentrating on a spot on the lane between the rows of seats. What is so special about him? Who does he remind her of? When she realizes, her face slightly brightens. “That’s it!” The main character in that series Emma showed her a week ago, Vikings, and whom, needless to say, she has admired ever since. There’s something fascinating about him, something more than his physical appearance that is so…

    Elise softly shakes her head, to chase away the numbness and the daydreaming tendency. “That’s it! He looks like Ragnar!” She pretends to look at the empty seat in front of her and, slowly, to her left, as to confirm her realization. There he is, blonde, imposing stature, strong arms, green eyes looking straight to… her! Trying to keep her cool, she smiles at him, as if nothing unusual happened, a real debate taking place in her head. A strange warmth envelops her body and a wave of flattery and self-importance her mind, until she realizes she might have made some interesting faces while looking away. Her cheeks feel hot and are, most likely, red, and Elise thinks about how that is such an unfortunate look on her porcelain white skin. Anyway, the result is a burning urge to melt through the seat, into the earth.

    A skinny guy, about her height, black haired and surely a couple years younger than her, sits on the empty seat in front of her, puts on his headphones, from which The Weeknd’s song, “Starboy” blasts, and closes his eyes. He stays like that for a long while. At least he won’t notice anything and might be a distraction, even if only for a while.

  She decides to at least look focused on her book, even though it takes all her concentration to keep her eyes on the pages full now of meaningless bugs, and feels that they will slip away to her train neighbor anyway, sooner rather than later. Even the haircut doesn’t seem so bad anymore, it actually suits him. He and his friend make small talk. How’s college, work, what, how they do and how much they make. Elise, this time not on purpose, catches the exact moment the guy next to her, also blonde (what’s with the blondes?) asks Ragnar what his major was again, and also the latter’s answer. So they aren’t that close. Strange, they sure seemed to be.

    Elise looks at her phone screen, so it doesn’t seem like she’s eavesdropping. Besides his appearance, he also talks like him, calmly, with the corners of the mouth up in a sly smile. She quickly looks down, before getting caught again, puts her phone aside and gets her earphones out of her bag. “This way, at least they won’t think I’m listening to their conversation.”

    Not once, pretending to look at the lights passing by on the other side of the window, Elise allows her gaze to move towards his reflection, only to notice that she is already being watched, or that he, feeling her gaze, turns his from the lights to her. If he’s figured he’s being stalked, at least he doesn’t let his friend know about it. He actually gets in the game. Because maybe that’s what it is. An innocent game. A two hour crush, before the trains arrives to the station.

    Some sneaky looks later, more than an hour has already passed, without noticing. But why is it that when she’s alone and bored, she barely reaches the destination, almost as if the train was barely dragging itself, to mock her?

    But the fields give way to the apartment blocks, and then to the train station, and the train decelerates. It stops, and so does her breath. After most of the passengers have passed them, Elise gets up and puts the emerald green scarf around her neck. Ragnar gets up too, readying his luggage. He’s very tall, as she has imagined. From the door, she throws one last look to the stranger that was her object of interest during the trip. A feeling of regret and longing get to her as soon as she steps out and the cold air touches her face, waking her from the dream.

 

P.S. RO:  De obicei nu abordez subiecte atât de romantice, deci, vă rog, fiți îngăduitori.

EN:  I usually don’t write romantic stuff, so please be kind!

Photos: Pinterest

Advertisements

4 Comments Add yours

  1. Ooh I liked it! I think I have definitely had this experience 😀 It’s rather entertaining and exciting to have a person of interest near you for a while like that.

    Liked by 1 person

    1. ioanamciocan says:

      Yay! Then I’m not the only one. It’s an interesting, enticing experience that makes time fly… and you wish the train would actually go slower :))

      Liked by 1 person

  2. in memoriile mele parca revad momentul clar din nou si din nou. nu a fost un crush de doua ore, ci de doua zile…doua zile in care zambele ni se intersectau in fiecare noapte cand noi eram singurii visatori treji…all the feeeeels, ah

    Like

    1. ioanamciocan says:

      Ma bucur tare ca ti-am putut starni amintirile si… those feels. 😀

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s