Memento (2000, Christopher Nolan) review from a narrative structure & editing perspective

Spoiler Alert! (This review contains crucial plot details so if you haven’t seen the movie, you might not want to read it)

=ê™e

RO:

 Memento (2000, regia Christopher Nolan) este povestea lui Leonard Shelby, un investigator în domeniul asigurărilor care, în urma unui atac asupra soției sale în care aceasta moare, este lovit la cap și rămâne fără abilitatea de a stoca în memorie informații și amintiri noi, ultima sa amintire permanentă fiind  atacul și faptul că au fost prezenți doi atacatori în casa lor în acea noapte, nu unul, așa cum susține poliția. Însă el își creează un sistem prin fotografii polaroid cu notițe adresate lui însuși despre diverse persoane, scrise în unicul scris în care are încredere și anume scrisul lui propriu, și tatuaje cu informațiile sigure despre cel de-al doilea atacator, John G., cum este numele și numărul de înmatriculare al mașinii acestuia, sau, poate cel mai important tatuaj, cel de pe piept, făcut pentru a-și aminti ce i-a făcut acesta soției lui. Astfel el reușește nu numai să își găsească un scop, o motivație pentru care să continue să trăiască, dar chiar să își obțină și răzbunarea, păcălindu-i și prinzându-i într-un final pe cei care se folosesc de condiția lui în scopuri personale.

Ceea ce este interesant deși la prima vizionare poate complica mult ințelegerea evenimentelor în toată complexitatea lor, este structura narativă a filmului. Aceasta este fragmentată, alcătuită din aproximativ patruzeci și patru de secvențe de două tipuri, care se alternează, unele alb-negru și unele color, între care se află trecerea, un eveniment marcant, care declanșează o schimbare de situație relevantă. Fragmentarea are efectul asupra spectatorului de a-l implica mai activ în desfășurarea acțiunii, prin eforturile necesare pentru a pune cap la cap piesele (mai ales pe cele color, fiecare nouă secvență color reluând la finalul ei puțin din începutul secvenței color anterioare ei în derularea filmului) și de a închega o poveste logică, dar în același timp îl și pune pe spectator cumva într-o situație extrem de similară celei a protagonistului, de a vedea și conștientiza numai o părticică a acțiunii odată. Așa cum memoria lui este fragmentară, la fel este și experiența noastră pe parcursul filmului, iar sentimentele stârnite sunt similare: confuzie, neliniște, frustrare.

Secvențele alb-negru vin, în mod cronologic, înaintea celor color. În cadrul acestora îl vedem pe Leonard într-o cameră de motel, descriindu-și condiția și sistemul prin care își amintește lucruri și oferind astfel o expozițiune, dar și vorbind la telefon cu câteva ocazii, prima dată cu un interlocutor a cărui identitate nu o cunoaștem. Acestuia îi povestește despre Sammy Jenkins, un bărbat care suferise un accident de mașină în urma căruia ajunsese în condiția în care ajunge și Leonard după atac. El trebuia să determine dacă Sammy se prefăcea pentru a încasa banii de asigurare, sau dacă problema acestuia era reală. În prezent ajunge să îl înțeleagă pe Sammy, însă se diferențiază de acesta prin scopul care îl ține în viață și în mișcare, prin sistemul lui și prin „puterea obiceiurilor”. Urmează un alt apel, în cadrul căruia vorbește despre John G., despre un dealer de droguri și despre soția lui Sammy, până când, văzând un tatuaj care spune „nu răspunde la telefon”, realizează că nu vorbește în continuare cu prima persoană, căreia îi spusese să îl sune înapoi, iar cel de la celălalt capăt închide brusc. Cel de-al treilea apel vine de la un polițist, care îi pune întrebări, îi strecoară un plic cu fotografii pe sub ușă, printre care și una cu el zâmbind, tatuat, făcută imediat după moartea lui John G., întâmplare despre care însă la momentul acesta Leonard nu își amintește. Își strânge lucrurile și iese, întâlnindu-se jos cu Teddy, care îl ajută să-l găsească pe atacator.

Acesta este Jimmy Grants, cu care Leonard se întâlnește și pe care îl omoară în ceea ce este de fapt momentul de cotitură al filmului, trecerea dintre secvențele alb-negru și cele color (din punct de vedere cronologic) și momentul în care Leonard va lua hotărârea de a și-l șterge din memorie pe Jimmy, și a se conduce singur, prin unicul său crez, sistemul de fotografii și notițe, la a-l căuta și omorî pe „Teddy”, care este tot un John G., știind că va avea încredere în acestea și că moartea lui este astfel iminentă.

El ia decizia aceasta în urma unei discuții cu Teddy, care apare îngrijorat, vrând să-l ajute pe Leonard să-și ascundă urmele și să fugă, dându-se cu ocazia asta de gol, iar Leonard aflând că era folosit pentru a omorî fel de fel de oameni care se potriveau profilului de „John G.”, de la care Teddy mai lua și sume uriașe de bani. Acesta nu este însă singurul caz în care cineva profită de situația protagonistului, ci și Natalie o face în urma unui conflict verbal, când își dă seama că poate să îl folosească pe Leonard pentru a scăpa de Dodd, iar conducerea motelului la care stă îl taxează pentru două camere separate, fără ca el să fie conștient.

Din acest punct (moartea lui Jimmy și conflictul cu Teddy) încep secvențele color, prima dată cele dinspre sfârșitul filmului, cu Leonard tatuându-și  numărul de înmatriculare al lui Teddy, urmărind un indiciu găsit în hainele victimei lui și astfel cunoscând-o pe Natalie (având și mașina lui Jimmy, motiv pentru care ea îl urăște), episodul cu Dodd, cât și discuțiile cu Teddy care încearcă să îl prindă iar în „pânzele” lui, și îl avertizează în privința lui Natalie, până la punctul în care Leonard pune iar cap la cap indiciile, și așa cum prevăzuse, decide să-l omoare pe cel care îi fusese complice. Urmează secvența în care Leonard îl împușcă și îl fotografiază pe acesta, prima din film, însă ultima din punct de vedere al cronologiei.

Structura aceasta este interesantă și pentru că oferă anumite avantaje spectatorului care a înțeles ordinea evenimentelor și a secvențelor: aflăm încă de la începutul filmului că “Teddy” nu poate fi crezut, și pe tot parcursul filmului urmărim evoluția acestui personaj plini de scepticism și îndoială, dar ne induce și în eroare în alte cazuri, spre exemplu atunci când Natalie îi spune lui Leonard că îl ajută pentru că și el a ajutat-o, pentru ca mai târziu, când Leonard se trezește în camera de motel cu Dodd în dulap, să credem că urmează să îl omoare pentru ea, însă acesta îl lasă să fugă.

Aceasta poate însă cumva duce și la frustrarea spectatorului, care îl vede pe Leonard scriindu-și pe poza lui Teddy să nu aibă încredere în el și să îl omoare, dar apoi se întâlnește cu el și nu numai că nu face asta dar chiar pare din ce în ce mai dispus să îl asculte și să aibă încredere în el, deoarece secvența color evoluează de fapt în cronologie inversă și Leonard nu legase încă indiciile pe care și le-a lăsat și prin urmare, nu hotărâse încă să facă asta.

Nu este sigur dacă astfel, odată cu moartea complicelui, Leonard își găsește și pacea interioară (pentru mai mult de o scurtă perioadă de timp, până când va uita iar), sau este prins într-un cerc vicios și, așa cum a spus și Teddy, va căuta în curând un alt John G.

EN:

Memento tells the story of Leonard Shelby, an insurance investigator who, after an attack that takes his wife’s life, is hit in his head and loses the ability to make any new memories, his last permanent one being the attack and the fact that there were two attackers that night in their house, not one like the police says. But he creates a system to help himself consisting of Polaroid photographs with small notes to himself about different people, written in the only writing that he trusts, namely his own, and tattoos with the sure facts about the second attacker, John G., such as his name and car’s license plate number, and, maybe the most important one, the one across his chest, made to remind him of what John G. did to his wife. Because of this, not only does he find a purpose to live and carry on, but eventually he also gets his revenge, while also catching and punishing all those who were taking advantage of his condition.

What is interesting although at the first viewing might complicate the understanding of the events in all of their complexity, is the narrative structure of the movie. It is fragmented, made up out of approximately forty-four sequences of two different types that alternate each other, one being black&white, then one colored, and between which there is the transition, a significant event that triggers a relevant plot-twist. This fragmentation has the effect (on the viewer) of involving him more actively in the unfolding of the action, because of the effort necessary for putting together the pieces (especially the colored ones, because every new one, when ending, partially repeats the beginning of the colored sequence that preceded it in the unfolding of the movie), but at the same time it puts him in a very similar position to that of the protagonist, to see and assess only one piece of the truth at one time. Just like his memory is fragmentary, so is our experience throughout the movie, and the feelings we get: confusion, unrest, frustration.

Chronologically, the black&white sequences are the first to occur. Therein, we see Leonard in a motel room, describing his condition and system to remember things and thus providing an intro, but also talking on the phone on several occasions, first with an interlocutor whose identity we don’t know, to whom he tells the story of Sammy Jenkins, a man he used to know who had the same condition he has now, after a car accident. As an insurance investigator, he had to determine whether he was faking it only to collect the money, or his condition was real. In the present, Leonard has come to understand Sammy, but he realizes he is different than him because of his purpose and system and the “power of habit”. In the next phone call he talks about John G., about a drug dealer and Sammy’s wife, until he sees a tattoo that says “Don’t answer the phone”, realizes he is not talking to the person from the first phone call whom he has asked to call back, and the other one closes the phone. The third call comes from a cop, who interrogates him and sneaks envelopes with photos under his door, and among them one portraying Leonard happy, scratched, tattooed, taken right after killing John G. (but at this moment he doesn’t recall this memory). He gathers his stuff and goes out, to meet Teddy, who helps him track the attacker.

This is Jimmy Grants, whom Leonard meets and kills, in what is the turning-point of the plot, the crossing from the black&white sequences to the colored ones (when taken in chronological order) and the moment Leonard decides to erase from his memory, along with burning Jimmy’s photo, and to drive himself, through his well-thought system to eventually look for Teddy, who is also a John G., and kill him, knowing that this is the only thing he trusts and that his death is thus imminent.

He decides this following a conflict with Teddy, who comes rushing to help him erase his tracks, but unmasking himself, Leonard finding out now how he was being used to kill people who matched the “John G. profile” over and over, while Teddy also demanded huge amounts of money from them. This is not the only case in which people profit off his condition, but Natalie also does it after a verbal conflict with him, when she realizes she can manipulate and use Leonard to get Dodd off her back, and the administration of the motel where he stays makes him pay for two rooms, without him knowing it.

From this point on (Jimmy’s death and the conflict with Teddy), the colored sequences begin, first the ones from the end of the movie, with Leonard getting Teddy’s license plate tattooed, following a clue found in his victim’s clothes and thus meeting Natalie, (while having Jimmy’s car, so she hates him), then the episode with Dodd and his talks with Teddy who tries to persuade him again and warn him about Natalie, towards the point when, piecing together all the clues he left for himself, and just like he had anticipated, he decides to kill the one who was once his accomplice. Then comes the sequence where Leonard shoots and photographs Teddy, the first of the movie, but, chronologically, the last one.

This interesting structure also offers the viewer that has understood the order of the events and the sequences several advantages: we find out since the beginning of the movie that “Teddy” cannot be believed, and throughout the movie we follow his actions with a dose of skepticism and doubt, but sometimes this also misleads us. For example, Natalie tells Leonard she only helps him because he had helped her, and later in the movie we see him waking up having Dodd trapped in the closet and we think he will kill him, but instead he sets him free.

This can also lead to the frustration of the viewer, who sees Leonard writing on Teddy’s photo not to trust him and to kill him, but as the movie unfolds they meet up and talk and not only does he not do so, but also seems to start trusting him, because the colored sequences actually progress in reverse chronology and Leonard had not figured the clues out yet and had not decided to do so.

It is not certain if, with the death of his accomplice, Leonard finds his inner peace (for more than the short period of time until he forgets again), or if he is caught in a vicious circle and, as Teddy had said, will soon look for another John G. to kill.

Advertisements

One Comment Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s